Am avut o copilărie foarte fericită. Cu toate astea, nu
am avut niciodată modele pe care să vreau să le urmez. Poate că undeva, în
subconştient, am ştiut că nu trebuie să încerc să copiez pe nimeni. Am ştiut însă cum nu vreau să fiu.
Educarea mea a început devreme, cu bunica. Mamaia (aşa
i-am spus mereu) a fost prima mea învăţătoare. Ea m-a învăţat primele poezii
(pe lângă faptul că m-a învăţat şi să
mănânc cu linguriţa sau să stau cuminte pe oliţă). De la ea am luat primele
lecţii de afecţiune şi mi-a plăcut (am repetat intens asta cu mulţi oameni care
au apărut în viaţa mea mai târziu). Nu m-a certat niciodată, asta e important
în educarea oricărui copil, aşa că am învăţat şi încrederea şi curajul. Tot ce
făceam era bine, fie că mă cocoţam pe coteţul porcului şi-mi petreceam ziua căutând
frunza perfectă de viţă de vie, fie că frământam prăjituri din pământ, apă şi
aguridă, pe care apoi le vindeam pe frunze de salcâm. (La cofetăria mea,
frunzele de salcâm erau monede, iar frunzele de nuc, bancnote. Erau ieftine prăjiturile,
să poată cumpăra toţi copiii.) Nu mă certa nici când împărţeam toate bomboanele
pe care mi le trimitea mama în pachet copiilor din vecini, nici când scuturam
agudul de la poartă să mănânce raţele de pe vale. De la ea am învăţat prima
rugăciune. “Doamne, Doamne, ceresc tată/ Noi pe tine te rugăm/ Luminează-a
noastră minte/ Lucruri bune să-nvăţăm./ Că Tu eşti stăpânul lumii/ Şi al nostru
tată eşti,/ Şi pe toate cele bune/ Numai Tu le împlineşti. Amin.” (Acum fac
legătura că ulterior, înainte de toate examenele de la şcoală, mă rugam la
Dumnezeu nu pentru noroc şi baftă, ci pentru inspiraţie şi minte luminată. Şi
le-am luat pe toate.) Am învăţat credinţa, de la ea şi de la mama ei,
străbunica mea, care mă ducea la biserică în cârcă, sau de mână, mai târziu. Am
învăţat semnul crucii, nu mai ştiu exact de la care dintre ele, să-l fac încet
şi larg, cu degetele la frunte, la buric şi la vârfurile umerilor, nu cruci repezite
cum fac babele la slujbă contra cronometru.
Când am plecat la grădiniţă s-a produs o ruptură, pentru
că m-au luat de lângă mamaia. Drept urmare, pe fond nervos (sau nu ) am făcut
oreion şi a trebuit să o mai amân vreo două săptămâni. Educatoarele nu mi le
mai amintesc decât vag. Ştiu că una dintre ele ne cânta la pian în timpul mesei
de prânz şi îmi plăcea să mănânc mazăre pe fond muzical. Îmi amintesc şi
bulinele roşii pe care le agăţam cu bolduri în perdea şi se bucura mama, şi
singura bulină neagră pe care am aruncat-o în veceu şi m-am simţit vinovată multe
zile după aceea, chiar dacă mama habar n-avea. (Învăţasem şi ruşinea de la
bunica.)
La şcoală a fost altceva. Am învăţat noţiunea de ”model”,
dar nu găseam nici unul. Dascălii se pretindeau a fi modele, sau măcar încercau,
dar îmi era greu să vreau să fiu ca vreunul dintre ei. Învăţătoarea din şcoala
primară nu mă certa (n-avea de ce), dar nici nu mă iubea. M-a pedepsit chiar,
la sfârşitul clasei a patra, pentru că-mi ajutasem colegul de bancă să nu
rămână corigent la matematică. L-am ajutat să înţeleagă problema, şi a
rezolvat-o singur, dar ea a considerat că îi “suflasem” şi mi-a dat un 2. Era
în iunie. N-am mai luat coroniţă. Nu aveam un model, dar dacă aş fi avut, ştiam
sigur că nu ar fi fost ea. Trebuia ca modelul meu să ştie lecţia iubirii şi să
nu provoace suferinţă oamenilor. Ea m-a făcut să sufăr, tocmai când mă
pregăteam s-o trec în rândul modelelor.
Profesoara de franceză a fost modelul meu de eleganţă. Era
bătrână, credeam ca are 100 de ani, dar atât de frumoasă, cu nişte costume
impecabile, cu berete asortate şi un parfum care îmi freamătă şi acum în nări.
Limba franceză era ceva magic. O învăţam cu drag dintr-o carte colorată, în
care Fifi, la fourmi, era protagonista. Simt şi acum atingerea paginilor
lucioase de degetele mele de copil. O învăţam şi simţeam că primesc un nou
suflet. O altă limbă îmi dădea putere, puterea de a vorbi fără să fiu înţeleasă
de toată lumea. Iar cei care nu aveau acces la acest nou cod, pe care eu îl
iubeam, ieşeau din sfera mea. Aşa am învăţat să selectez oamenii. Nu îmi dădeam
voie să fiu înconjurată de oameni mai puţin înzestraţi ca mine. Profesoara de
franceză a murit, dar mi-a lăsat o moştenire nevăzută – dragostea pentru
cuvinte, pentru limbaj, pentru codurile care aveau să fie descifrate.
De la gimnaziu nu-mi amintesc mulţi. Dirigintele, de
limba română, m-a iubit din prima, fără să-i demonstrez nimic. (Îi demonstram
mereu ceva, fără să-mi dau seama.) Ne iubea pe toţi, şi aşa am învăţat să ne
iubim între noi. Dacă mă întrebi de colegii mei din şcoala primară nu am multe
amintiri. Din gimnaziu însă mi-i amintesc pe toţi (aceiaşi pe care îi aveam şi
înainte), cu ticurile lor, sau mutrele lor mai vesele sau mai triste, mai
revoltate sau mai mieroase. Am învăţat
de la el să mă uit la oameni şi să-i citesc, apoi să-i accept aşa cum sunt.
Însă dirigintele nostru m-a învăţat să nu-i sufăr pe cei care nu vorbesc corect
limba română. N-am uitat lecţia asta.
Am mai avut o profesoară de istorie care a stat doar doi
ani la noi, şi care m-a descris ca fiind “delicată şi tenace”. M-a încântat şi
în acelaşi timp m-a învăţat să caut să mă cunosc pe mine. Încă mai lucrez la
asta, cu tenacitate şi delicateţe. Ne desena pe tablă hărţi, ne povestea
războaiele ca poveşti şi nu se comporta deloc ca profesorii pe care îi ştiam.
Acum îmi dau seama că era relaxată mereu, şi deci deloc falsă. Am învăţat de la
ea că nu-mi place falsul şi nu mă simt confortabil în prezenţa lui.
Au fost mulţi alţii care mi-au dat lecţii: chimia cu
zâmbet larg, fizica încruntată, sportul dolofan, biologia cu ochii mari, desenul
peltic, franceza cu fustă scurtă, engleza relaxată, geografia în costum gri,
matematica plictisită. Aşa da, aşa nu… Profesorul de muzică m-a învăţat Crezul.
Liceul…deja aveam idee de cine sunt, deja ştiam să citesc
oamenii şi să înţeleg coduri nescrise nicăieri. Româna şi istoria mi-au adus
oameni la fel de înţelepţi şi de iubit,
franceza şi engleza şi-au dovedit din nou eleganţa şi firescul. Am început să
fac legătura între oameni şi pasiuni, atitudini şi aptitudini comune. Am învăţat să-mi fac prieteni. De data
asta diriginta nu m-a iubit, cred că nu ne iubea pe nici unul. Mi-a dat un 4 în
clasa a IX-a, tot în iunie. Ea avea standarde foarte înalte, prea înalte pentru
o limbă moartă. Singurul cod pe care nu l-am iubit – latina. Dar l-am descifrat
până la urmă, aşa cum am putut, nu cu drag, ci cu efort. Până în ultimul an de
liceu nu am avut 10 la latină. În ultimul an am reuşit să-i demonstrez că nu
poate să nu mi-l dea. “Sine ira et studio”[i], doamna
profesoară. ( Acum îmi dau seama că şi latina mă ajută să-mi înţeleg mai bine
limba, şi revin la descrierea pe care mi-o făcea profesoara de istorie.) Mulţumesc
totuşi, dar aţi picat din prima din lista de modele.
Deja la facultate eram “om mare”. Aici nu-mi mai permiteam
decât să fiu printre primii. (Şi am luat banii statului în fiecare lună, puţini
cum erau.) Aici ajunsesem prin propriile forţe, din proprie convingere şi
dragoste de limbă. Învăţasem demult relaxarea şi firescul, şi nu înţelegeam
teama pe care o răspândea o anumită doamnă, care mie îmi era cea mai dragă, în
rândul studenţilor. Cred că aprecierea a fost reciprocă. Sunt sigură, de fapt.
Eram singura care zâmbea când ceilalţi oftau. Am zâmbit chiar şi la cele două
sesiuni de restanţe din anul II la literatură engleză. Colegii mei nu
înţelegeau, poate ar fi vrut să mă revolt şi eu cu ei, nu să zâmbesc.
Doamna mi-a dat 4, chiar dacă eram de 7, până când am
fost de 10. Atunci mi-a dat 8, să nu mi se urce la cap . Am învăţat poate cea mai valoroasă lecţie – totul sau
nimic. Şi am simţit iarăşi dovada afecţiunii. Numai un om care mă iubea şi faţă
de care aveam toată consideraţia îmi putea da lecţia asta. Lista de modele
adevărate a debutat cu numele ei. Şi e şi singura căreia îi împărtăşesc bucuriile
mele din viaţa privată. Poate că, pe undeva, o asemăn cu bunica. (N-are nici o
legătură vârsta. Cei care pot să înţeleagă, înţeleg.)
Nu am găsit modele, dar am învăţat de la fiecare câte
ceva. Şi dacă citeşti printre rânduri, observi evidenta ciclicitate din
parcursul educării mele. Nu toţi învăţătorii pot fi învăţaţi, şi foarte puţini
pot fi modele. Dascăli şi învăţăcei se întâlnesc zilnic în săli călduroase sau
întunecate, dar poate că nu-i uneşte nimic. Eu mă pot considera norocoasă că am
atâtea amintiri, şi încă mai multe, pentru că oricum nu le-am scris pe toate.
Sunt norocoasă că am învăţat la timp lecţiile cele mai importante, că nu le-am
uitat niciodată şi pot să le dau mai departe celor care au disponiblitatea să
le priceapă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu