Gata bâlciul?

Mi-am adus aminte zilele astea de ecologiştii care vociferau frenetic acum câteva săptămâni pe lângă poarta domeniului de vânătoare de la Balc, unde încercau ei, în sinea lor, să oprească “măcelul”. Atâta scandal s-a iscat în presă, atâtea controverse, fel şi fel de “specialişti” (psihologi, ecologişti, reporteri) care-şi dădeau care mai de care cu părerea, în totală necunoştinţă de cauză…m-au scârbit.

Să pornim de la definiţie! In DEX găsim aşa: MĂCÉL, măceluri, s. n. Acțiune sângeroasă, îndreptată de obicei împotriva unei mulțimi fără apărare; omor (în masă); masacru, carnaj. ♦ Fig. Război, luptă (sângeroasă). – Din măcelări (derivat regresiv). Da, în ochii multora, vânătoarea este un măcel. Nu şi în ochii celor pasionaţi de această activitate (nu i-aş spune sport). Poate că totul porneşte dintr-o cruzime lăuntrică, pe care toţi o avem în noi încă din copilărie, dar care la unii se exteriorizează, la alţii nu. Întrebarea e, la cine se exteriorizează şi de ce? Aici psihologii au aberat cu graţie (sau fără).

În cazurile pe care le cunosc eu, nu e atât cruzime, cât e tradiţie de familie. Băieţi care provin din familii de silvicultori, vânători îşi doreau încă de mici să ajungă „mari”, să meargă cu tatăl lor să-i înveţe să tragă cu arma, să-i lase să care vânatul sau să asiste la prelucrarea trofeului, fie el colţi de mistreţ sau coarne de cerb. Era cu siguranţă pasul hotărâtor către viaţa de bărbat, către responsabilizare şi către nişte coduri care nu erau accesibile oricui. Băieţi civilizati, buni, care în nici un caz nu chinuiau pisicile şi câinii, şi nici nu scoteau ochii păsărilor de dragul de a le vedea cum se zbat. Dar care aveau doza necesară de sânge rece ca să poată tăia o găină sau un porc, în cazul în care era nevoie de ajutorul lor. (Mă refer aici, bineînţeles, la adolescenţi de peste 12-14 ani, pentru că nu încurajez asta la copii mai mici, care pot experimenta şocuri emoţionale la vederea unor astfel de imagini.)

Unde tragem linia între cruzime şi simţul realităţii? Nu e crud să tai gâtul unui pui, dar e măcel să împuşti un iepure? De ce? Doar pentru că unul e domestic şi pentru asta e crescut, iar celălalt, sălbatic şi e interzis? Oare până să ne dea prin cap să creştem animale pe lângă casă, străbunii noştri nu le vânau în sălbăticie? Suntem carnivori prin definiţie. Surpriză! Animalele pe care le mâncăm mor. Vrea cineva să credem că toţi cei care se autonumesc ecologişti sunt şi vegetarieni? Asta e de râs. Părerea mea e că majoritatea sunt mâncători de sandvişuri cu şunculiţă sau shaworma, dar se dau drept ronţăitori de lăptuci. Sau, mai rău, unii zic: „Eu mănânc doar peşte.” Oare au văzut cum se eviscerează un peşte? (Nu mai întreb dacă au făcut-o personal.) Să înţeleg că e în regulă să ai un iaz cu…păstrăvi, să zicem, că tot e o specie populară la noi, să-i hrăneşti cu granule,  sau cereale, apoi să-i iei din apă cu găleata, ademenindu-i cu mâncare, să-i laşi să se sufoce în pungă, sau mai rău, să le dai burţile afară de vii şi să-i arunci în tigaie, pentru deliciul ecologiştilor care mănâncă „doar peşte”? Au oare asta nu e „acțiune sângeroasă, îndreptată de obicei împotriva unei mulțimi fără apărare; omor (în masă); masacru, carnaj”? Sau, nu e nici o problemă să ai o fermă de porci, cu abatorul aferent, unde mii de animale mănâncă toată ziua la teică, umăr la umăr, şi după ce au ajuns la greutatea potrivită sunt electrocutaţi, înjunghiaţi, tranşaţi şi vânduţi la kilogram pentru a fi frumos ambalaţi în caserole albe, cu etichete ochioase şi puşi pe raft în supermarket, pentru mămicile miloase care îşi cresc copiii cu „cărniţă”,în spiritul milei şi bunătăţii creştine? Asta nu e măcel? Nu. Dar e măcel să împuşti o sută sau două de mistreţi într-un an, în sezonul de vânătoare, pe banii tăi, pe terenul tău, în condiţiile în care plăteşti taxe la stat cât nu face, iar cărniţa (fără grăsimi, care nu aruncă în aer colesterolul şi trigliceridele) s-o oferi gratis unor cămine de bătrâni sau copii? Mistreţi care trăiesc bine-merci în sălbăticie, aleargă, se împerechează natural, se hrănesc natural, şi, culmea, mai au şi posibilitatea de a se apăra, pentru că natura i-a dăruit cu un set de colţi destul de periculoşi… Un „ţarc” de câteva sute de hectare nu poate fi considerat oare tot un fel de fermă, una în care, spre deosebire de alte ferme, animalele au spaţiu şi libertate? Ce? Ecologiştii nu ştiu cât înseamnă un hectar? Oare de ce nu mă miră?

Soţul meu e vânător, la fel şi tatăl şi fraţii lui, prieteni ai noştri, la fel. Eu însămi am participat la toate momentele unei vânători, de la îmbrăcarea echipamentului adecvat, până la tochitura şi vinul fiert de după. Şi nu am văzut organizare mai atentă, mai meticuloasă, cu rigori respectate de toată lumea cu stricteţe, la nici o altă activitate. Vânătoarea impune coduri bine stabilite, fiecare are rolul lui bine definit, de aceea nu e accesibilă tuturor şi nu e înţeleasă de mulţi. E ca şi cum ai învăţa o nouă limbă. Trebuie să stai bine cu capul ca să poţi respecta regulile şi vânatul. Trebuie de asemenea să stai bine pe picioare, că nu merge treaba cu burta plină de kebab. Aşa că, dacă fiul meu, atunci când va ajunge la vârsta adolescenţei, îşi va dori să vadă ce e cu vânătoarea, nu mă voi împotrivi, atâta timp cât sunt convinsă că tatăl lui îl va învăţa tot ce trebuie să ştie.

Concluzii? Unde sunt acum ecologiştii? Încă nu s-a încheiat sezonul la mistreţ. Poate stau la caldurică, dupa ce şi-au satisfăcut acum câteva săptămâni pofta de a se vedea la televizor, şi îşi fac planul pentru Balc 2014, unde vor apărea, fireşte, tot fără argumente ca şi anul acesta. Poate între timp au gustat din carnea de mistreţ şi şi-au schimbat crezul (pe care ei cred că-l au).

 N-am vrut să vorbesc despre asta atunci, când s-a aprins focul de paie, pentru că m-aş fi simţit mai penibilă decât cei penibili (care deja erau foarte mulţi). Atât.